MARELE SCRIITOR SPUNEA…

  • “Un sportiv adevărat e un cavaler în toate manifestările vieţii.”
  • “Dar râurile când se odihnesc?”
  • “Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.”
  • “Până ce nu te dăruieşti, n-ai dreptul să-ţi spui că ai cunoscut iubirea.”
  • “Moartea e o ipoteză până în momentul când omul se pomeneşte în braţele ei, fără nicio speranţă de întoarcere.”
  • “Se uita la ea cu nişte ochi atât de lacomi parcă ar fi vrut, prin văpaia privirilor, s-o topească deplin în inima lui, pentru că astfel s-ar uni cu ea şi ar putea-o purta ca un talisman imprimat cu fierul roşu în străfundurile fiinţei lui.”
  • “Omul e un univers închis cu legile-i proprii care-i comandă viaţa efemeră, tot atât de departe de ceilalţi oameni ca şi un astru de ceilalţi aştrii, fără nici un mijloc de comunicare reală cu nimeni. Iluzia cumunităţii cu alţi semeni te înşeală numai până în momentul unei mari zdruncinări sufleteşti, când, deodată, îţi dai seama că nici părinţii, nici fraţii, nici prietenii, nimeni nu te poate nici ajuta, nici măcar înţelege…”
  • “Niciun ochi nu rămase însă uscat atunci când, prin gura preotului, Ion îşi luă rămas bun de la părinţi, de la toţi prietenii şi cunoscuţii. Iar când în sfârşit pomeni pe George care i-a curmat viaţa pământească, şi-i zise “te iert, căci n-ai ştiut ce faci”, tot norodul izbucni într-un hohot de plâns. Zenobia, năucita de jale, se izbi cu capul de dunga coşciugului, încât de-abia o potoliră cei dimprejur. Pe urma fu coborât în pământul care i-a fost prea drag, şi oamenii au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut umed care răbufnea greu şi trist pe scândurile odihnei de veci.”
  • “Numai o pasiune puternică, unică, nezdruncinată dă preţul adevărat vieţii.”
  • “Fericirea adevărată e totdeauna o clipă. Mai multă n-ar putea îndura firea omului care, deseori, într-o viaţă de mulţi ani, nu are norocul să întâlnească nici clipa aceasta, nici măcar să se apropie de ea.”
  • “Numai credinţa neclintită mântuieşte pe om aici şi dincolo deopotrivă. Credinţa e puntea vie peste prăpăstiile dintre sufletul zbuciumat şi lumea plină de enigme, şi mai cu seamă între om şi Dumnezeu.”
  • “În clipa morţii de-abia omul e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înţelege pe pământ: începutul şi sfârşitul între care se înşiră cele şapte vieţi ale sufletului.”
  • “Poate că în timpul unei reîncarnări celălalt suflet a rămas în vreo sferă îndepărtată; atunci omul simte cumplit zădărnicia vieţii pământeşti şi a tuturor zbuciumărilor sale, încercând să se apropie de Dumnezeu prin singurătate şi meditaţie.”
  • “Sufletul rătăci un răstimp, parcă şi-ar fi încercat zborul spre o lume nouă. Conştiinţa pură se reînchega pe cât rămâneau mai departe urmele vieţii materiale. Încet-încet, sufletul îşi redobândi limpezimea. Mişcarea se intensifică mereu, prin planuri tot mai luminoase. Spaţiul însuşi se rotunjea în nemărginire până unde timpul se confundă cu imobilitatea.”
  • “Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc: aci începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.”