Catastrofa

Apare in magazinul ilustrat lunar „Lectura pentru toti”, condus de Eugen Lovinescu, in nr. 5, aprilie 1919, p. 266-287; reapare, alaturi de Ific strul, dezertor si Hora mortii, in voi, Catastrofa. Trei nuvele. Bucuresti, Eiditura Viata romaneasca, .

In manuscrisul 4055, f. 112-l50, se pastreaza o versiune autografa a nuvelei, incheiata „simbata, 5 noiembrie 1916, in Bucurestiul ocupat de trupele germane”. insemnarea nu este lipsita de importanta, dovedind promptitudinea cu care scriitorul reactioneaza la stimuli externi concreti, avind in vedere ca Romania declarase razboi Austro-Ungariei in 27 august.

Iesirea tarii din neutralitate, intilnirile lui Liviu Rebreanu , aflat la Bucuresti, cu refugiatii din Transilvania, stirile primite de la familie, mai ales cele privitoare la fratele Emil, care lupta pe frontul italian si pe cel din Galitia, toate veneau sa acutizeze o posibila drama a ardeleanului, prins intre doua atitudini ireconciliabile: prin juramintul militar si cetatenie, datoria il inregimenteaza alaturi de stat, dar calitatea de roman il impiedica sa lupte impotriva conationalilor, aflati de cealalta parte a baricadei. De aici, nevoia imperioasa a optiunii.

Cu nuvela Catastrofa sintem in prezenta unei uverturi, in care un lector familiarizat cu universul imaginar al scriitorului descopera citeva din liniile melodice ale partiturii, a carei tema centrala este aceea a primei conflagratii mondiale. Adaugind Calvarul si Padurea spinzurafilor, am numit opere in care Liviu Rebreanu pune in discutie problematica intelectualului ardelean, prins in acest angrenaj. Este nuanta particulara a unora dintre prozele scriitorului, privind, dintr-un unghi absolut inedit fata de confrati (Camil si Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sadoveanu s.a.), intiiul razboi mondial. Numeroase insemnari din manuscrise (a se vedea Liviu Rebreanu – Caiete) pun in lumina insistenta cu care Liviu Rebreanu urmareste realizarea unor pagini nuvelistice axate pe acest nucleu conflictual. Adevarata prefigurare a lui David Pop, eroul Catastrofei, sau a lui Apostol Bologa, personajul central al Padurii spinzurafilor, o reprezinta o figura episodica din romanul Ion. Capitanul Pintea din Sibiu, unul din proaspetii si numerosii cumnati ai lui Titu Herdelea, dobinditi dupa casatoria Laurei, schiteaza, in linii apasate, o ipotetica atitudine a transilvanenilor, in cazul izbucnirii — ipotetice insa si ea -— sintem in preajma lui 1907 — a unui razboi. Motivul „fratilor romani” si acela al „datoriei fata de stat” apar conturate cu rigoare, discursul militarului aflat fata in fata cu tinarul ardelean dezorientat construind ovirtuala drama, greu de evitat. Atit David Pop, cit si Apostol Boldga nu intra in conflict cu ideea generala de razboi, chiar daca el clatina un mai vechi statut al personajelor — totala ignoranta a celui dintii, refugiat cu obstinatie in „Ce-mi pasa mie?”, si optica unilaterala, superficiala a celuilalt, mindru ca-si face datoria. Razboiul este acceptat ca un dat inevitabil, stind sub semnul unui fatum atot-stapinitor si incontrolabil. Ceea ce le zdruncina un echilibru necesar supravietuirii, chiar daca se va dovedi precar, este situatia concreta la care ne-am referit, in momentul mutarii frontului pe teritoriul romanesc, de unde imperativul alegerii lucide a propriei situari. Disproportia flagranta dintre cauza si efect potenteaza ideea de absurd, de haotic, a razboiului — prezenta si in nuvelele Hora mortii si ffic sirul, dezertor — facind din cei doi simple marionete, minuite de o forja oarba si distructiva. Eroii parcurg un drum lung, o vreme asemanator, dar care, la un moment dat, se bifurca pina intr-atit, incit cei doi protagonisti se indeparteaza vizibil unul de celalalt, devenindu-si complementari, Apostol Bologa savirsind ceea ce nu izbutise David Pop.

Traiectoria celor doua personaje, foarte adeseori apropiate de comentatorii operei rebreniene, subliniaza si ceea ce N. Balota numeste „arta dispozitiei elementelor”, „constructia riguroasa”, „o geometrie artistica plina de paralele, de miscari de translatie, de corpuri identice care-si fac fata, isi corespund, se opun intre ele”. Simetriile atit de caracteristice structurilor narative ale lui R., rasturnarile, schimbarile de semn, reluarea obsesiva a unor sintagme-cheie sint si de data aceasta prezente. „David Pop iubea viata tihnita. Zbuciumarile de nici un fel nu i-au placut niciodata. Rivnea liniste multa si munca putina sau chiar deloc si izbutise sa le aiba de pe urma harniciei tatalui sau, un taran aprig, sirguitor si zgircit, care tacuse avere”. Cu aceste cuvinte patrundem in nuvela Catastrofa. Ni se ofera, inca de pe acum, doua din trasaturile definitorii ale personajului: dorinta de tihna, abstragerea lui din tot ceea ce inseamna angajare, si interventia factorilor externi, acceptati cind ii sint prielnici sau cu consecventa respinsi, cind ar putea deveni perturbatori. Antecedentele biografice — morale, intelectuale si afective — il fac inapt dezbaterilor interioare, ii anuleaza posibilitatea de a deveni un personaj problematic, fixindu-l definitiv intr-o platitudine de esenta. N. Stein-hardt il numeste „omul fara complexe”, apropiindu-l, cu finete, de „omul fara calitati” al lui Musii, de cel „fara probleme”, „omul istoric” al lui Kierkegaard si de acela ce reprezinta „banalitatea raului”, analizat de Hannah Arendt. David Pop isi are propriul ritm distinct, aproape vizualizabil, o bataie de pendula reglata o data pentru totdeauna, cu redusa amplitudine a miscarii, in conformitate cu ceea ce G. Calinescu numea „mediocritatea” personajului. Etapele strabatute de protagonist dezvaluie o anumita simetrie, cu inaltari de scurta durata si de joasa amplitudine, cu reveniri la conditia preferata, de absenta si refuz al implicarii de orice fel, cu stari de depresie degraba corectate, spre a se asigura reinstalarea in liniste si confort interior.

David Pop este un intelectual ardelean cu o buna stare materiala, care, dupa o copilarie si adolescenta banale, ajunge la maturitate, multumit de sine si de lume, gustind bucuriile vietii de familie si incereind, pe plan social, sa pastreze o dreapta si reconfortanta cumpana in toate, mai ales prin atitudinea concilianta intre romanii si ungurii din oraselul de provincie in care traieste. Concentrat ca ofiter de rezerva, trimis apoi pe front dupa izbucnirea razboiului, echilibrul obisnuit pare a-i fi periclitat, dar convingerea ca trebuie sa-si faca datoria corecteaza si anuleaza orice tulburare. insa „ceea ce e pus sub semnul datoriei implinite fara abatere () nu e uneori decit subordonarea deciziei individuale unor imperative cu care constiinta refuza sa dialogheze, expresia sovaielii, a incapacitatii eroului de a se confrunta cu sine” (Smaranda Vultur). intil-nirea cu doi dintre prietenii de odinioara, ofiteri si ei in armata austro-ungara, si schitarea de catre acestia a unor posbile atitudini – de supunere, de conformism sau de dezertare la romani — nu are nici o consecinta, pentru ca, in concordanta cu propria structura, David Pop respinge insasi dilema si mizeaza pe o aminare fara termen a deciziei. Mutat pe frontul romanesc, nelinistea impotriva careia luptase cum putuse se insinueaza tot mai autoritar, otravindu-i existenta si facindu-l sa-si doreasca uneori moartea. Luat pe nepregatite, in fata romanilor care ataca, ofiterul chezaro-craiesc comanda sa se traga, cu toate ca se simte incalzit de sentimentul de iubire si solidaritate cu „dusmanul”. Ucis de un „frate roman”, David Pop a lasat, o data mai mult in viata lui, ca altul sa decida pentru el, in momente cruciale.

In incercarea de a intelege personajul spre a da verdictul asupra vinovatiei sau inocentei sale, doua notatii dintr-un caiet de creatie al scriitorului ne retin atentia:

„Am li morti daca n-am cugeta si multe milioane de suflete sint moarte, fiindca nimeni nu le-a obisnuit sa cugete sau nu au curajul sa cugete”. Si, mai departe: „indiferent ce are omul in cap sau in inima, fapta lui intereseaza”. Sa adaugam cuvintele parintelui lui Apostol Bologa, formulind sententios si testamentar raportul menit sa asigure fapturii umane armonie: „Sufletul tau sa fie totdeauna la fel cu gindul, gindul cu vorba si vorba cu fapta, caci numai astfel vei obtine un echilibru statornic intre lumea ta si lumea din afara”.

In cazul Iui David Pop, cele patru coordonate, inima, gind, cuvint si fapta, sint intr-un divort continuu, intr-o disjunctie flagranta, determi-nindu-i, in ultima instanta, vinovatia.

Sfarsitul sau este lipsit de orice aura eroica sau nuanta tragica si coincide cu pedeapsa de a nu fi faptuit, dupa ce ar fi cugetat, multumindu-se doar sa simta si sa rosteasca „Frate Roman..”, ultimele sale vorbe. Criza optiunii, rezolvata prin moarte, va fi reluata si adincita in cazul lui Apostol Bologa, un personaj complex de data aceasta, apt sa devina protagonist al unei scrieri psihologice, dovedind si aceasta ca „omul nu poate fi scutit de libera alegere” (N. Steinhardt). Critica literara a vazut frecvent in nuvelele lui R. exercitii de digitatie in vederea pregatirii operelor de amploare care, ele in primul rind, aveau sa-l defineasca stralucit. Raportate la ceea ce vazuse lumina tiparului pina in al doilea deceniu al veacului nostru in spatiul de afirmare a genului scurt, desi inegale ca valoare, nuvelele aduceau in literatura romana un talent remarcabil, nu doar o promisiune. Chiar incadrate ansamblului operei, ele vadesc „lectia varietatii” — cum inspirat le numeste Ion Bogdan Lefter, reprezentind aceeasi permanenta deschidere spre innoire, pe care si spatiul romanesc rebrenian o demonstreaza cu prisosinta.

sursa:www.referatele.com