Cuibul visurilor

În Cuibul visurilor, de Liviu Rebreanu, apar naraţiunea, descrierea şi dialogul. Titlul evocării este o metaforă prin care personajul narator sugerează lumea copilăriei ca pe un loc al ocrotirii, sensul cuvântului „cuib” şi ca pe un timp al fericirii depline, al visurilor frumoase. Naratorul este vocea autorului, personaj implicat în acţiune, de aceea se foloseşte persoana I.

În Cuibul visurilor se îmbină prezentul narativ cu trecutul, timpul amintirii care evocă personajului narator vremea copilăriei fericite. Cu cât trenul îl duce mai aproape de satul copilăriei, Vărarea de pe Valea Someşului, cu atât îl copleşeşte emoţia. Locurile şi acum i se par pline de încântare. Apropierea de sat îl face să coboare tot mai adânc în lumea amintirii.

Naratorul găseşte în sufletul său „cuibul cald şi ferit de primejdiile nimicirii”. Ca într-o ceaţă trandafirie îi apar locuri şi oameni, chipul mamei, fraţii, tovarăşii de joacă. Toate acestea sunt crâmpeie de visuri, venite dintr-o lume ca de basm.

Enunţul „şi-au încuiat în geamantane inimile” conţine o metaforă prin care personajul narator pune în evidenţă indiferenţa celorlalţi călători la frumuseţea locurilor care pentru el au o mare încărcătură emoţională.

sursa:www.crispedia.ro