Ițic Ștrul, dezertor

Iţic Ştrul, dezertor, de Liviu Rebreanu, este istoria vieţii unui evreu din armata română în timpul primului război mondial, om prins în tăvălugul sentimentelor antisemite, supus avant la lettre unui proces ad-hoc de către unul dintre comandanţii săi şi trimis la moarte, către linia frontului, cu căprarul Ghioagă, pentru a i se înscena o dezertare. Situaţia lui insolită pune în evidenţă un aspect de cruzime inutilă şi nemotivată, care proiectează personajele într-un univers absurd, ca în romanele lui Franz Kafka. Pe această linie, Iţic Ştrul se poate compara cu personajul K. din Procesul sau cu altele din America şi Castelul, care nu pot scăpa de fatalitatea sorţii.

Chiar din incipitul nuvelei, gesturile lui Iţic sunt ale unei fiinţe inocente, tăcerea sa şi gesturile automate fiind ale victimei care nu poate evita soarta potrivnică, a mielului dus la tăiere:

„- Hai Iţic!

– Hai, don căprar!

Porniră. Căprarul înainte, Iţic după el, prin şanţul de apărare părăsit, în care zăpada se troienise peste bulgării de pământ răscolit de obuze.”

 

Tăcerea celor două personaje este emblematică, e liniştea dinaintea sfârşitului: „Mergeau cu băgare de seamă, călcând numai în urmele îngheţate şi adânci ale vreunei patrule de ieri, cu capetele şi spatele plecate, ca să nu-i descopere ochii duşmanului care pândeau din stânga, sau gloanţele ce pocneau în răstimpuri rare ca nişte ţipete ascuţite, cutremurând durerile înălţate şi amorţite în văzduhul posomorât. Mergeau suflând din ce în ce mai greu, apoi asudând…”.

 

Starea naturii exprimă un conflict lăuntric, mocnit, al personajelor care nu-şi dezvăluie decât cu mare greutate sentimentele. Teroarea este răspândită de şuierul gloanţelor şi de zvonurile nedesluşite ale morţii, prezentate în toate variantele sale. Imaginea unei lumi apăsătoare este demonstrată chiar de mersul greoi al personajelor, de furişarea celor doi pe pământul dintre liniile frontului, cu teama sfârşitului apropiat, Căci istoria eternă a războaielor înseamnă în primul rând moarte, mai puţin supravieţuire.

 

Natura, chiar în tumultul războiului, este curată: „Urmele lor se iveau ca nişte pete negre, mereu mai mici, pe spinarea dealului acoperită cu un cearşaf alb nesfârşit. Parapetul şanţului şerpuia ca o boţitură cenuşie, frântă pe-alocuri, pierzându-se în zare. Zăpada sfărâmicioasă stăpânea tot cuprinsul, atât de albă că, privind-o mai mult, ustura ochii”. Senzaţia de tristeţe fără margini a unei lumi lipsite de speranţe este dată de cerul mohorât, zugrăvit ca într-un tablou expresionist al sfârşitului lumii: „În văzduh rătăcea o tristeţe grea care pătrundea în suflete mai adânc decât frigul atotstăpânitor. Câţiva copaci răzleţi, negri, cu crengile despuiate, asemenea unor oameni bolnavi cerând iertare, vegheau încremeniţi sub povara singurătăţii…”.

 

Dorinţa soldatului este, în această lume încremenită, de a avea puţin soare, chiar dacă şi razele acestuia sunt urâte, galbene, simbolizând tot maladivitatea: „- De mult n-am mai văzut soarele, rosti Iţic deodată, plictisit de tăcerea care începea să-l înăbuşe”. Asprimea peisajului este dată şi de frecvenţa înaltă a sunetelor: „Deşi vorbi aproape în şoaptă, glasul lui răsună aspru şi poruncitor, zdruncinând liniştea pădurii ca o bătaie grea de aripă. Un brad bătrân tresări spăimântat şi-şi scutură crengile; zăpada se cernu fără zgomot pe învelişul alb…”

 

În peisajul crepuscular al războiului, vorbele au altă rezonanţă decât într-un spaţiu obişnuit; sosirea nopţii aduce prevestiri sumbre:

„- […] O fi târziu, don’ căprar? Să nu ne-apuce noaptea prin pustiurile astea…

– Noaptea? murmură căprarul cu capul coborât în pământ, încât părea a vorbi dintr-o peşteră. Numai Dumnezeu ştie câte se pot întâmpla până la noapte”.

 

Noaptea, peisajul întunecat şi cuvintele aluzive ale căprarului Ghioagă determină în mintea lui Iţic o reacţie de panică. Relaţia dintre cei doi se construieşte dificil, pentru că Ghipagă este silit să devină călău, în timp ce Iţic este sortit să fie victimă:

„Ghioagă îl privi lung. Din ochi parcă-i picura o milă, cu atât mai vădită, cu cât se silea s-o ascundă. Într-un târziu, rosti încet:

– Las’, c-ai să vezi… Lasă, nu te pripi, că…”.

 

Vocea tăcută a căprarului este prevestitoare de rău, iar tensiunea lui Iţic, redată prin fină analiză psihologică, este enormă: „În clipa aceea Iţic simţea cum îi curgeau sudorile, pe obraji, prin barba soioasă, pe piept, pe tot corpul, nişte sudori fierbinţi care însă totuşi nu-l mai puteau apăra de frigul îngrozitor ce începu să i se strecoare deodată prin toţi porii, repezindu-se să-i îngheţe inima. Şi parcă frigul pornea din ochii căprarului…”. Gura căprarului dobândeşte semnificaţii sumbre, e „ca o gură de puşcă încărcată, din care pândeşte moartea”.

 

Furia neputincioasă ce îl cuprinde pe Iţic provine din tensiunea zăgăzuită de tăcerea căprarului, care nu îi spune unde îl duce; revolta este o formă de apărare extremă: „Dar furia îi răscolise sângele, ca întotdeauna în vârtejul primejdiilor mari. Nu mai simţea decât o pornire oarbă de-a se apăra din toate puterile şi de-a abate astfel ameninţarea înainte să-l fi atins.” Un moment, căprarul este ispitit să îndeplinească ceea ce i se hărăzise în singurătate, anume să execute ordinul de ucidere a soldatului vinovat pentru singura vină de a fi evreu.

 

Tensiunea extraordinară a personajului se traduce prin replica: „- Ai ordin să mă omori, don’ căprar? […] – De ce umbli să mă omori, Ionică?”, personajul parcă înţelegând drama din mintea şefului direct, printr-o stranie legătură empatică. Singurul răspuns pe care îl poate da potenţialul călău este: „- Ia taci! nici el nereuşind să găsească o ieşire omenească din acest teribil impas. Gesturile ce consfinţesc moartea victimei se vor grave: căprarul ajunge în pădurice pentru a-şi curăţa arma de omăt, gata să spună că misiunea lui s-a încheiat. Dincolo de tăcerea aceasta se întinde nesfârşitul, aşa-numitul ţinut al nimănui: „Coasta lină şi netedă se întindea ca o coală de hârtie, dar se topea în ceaţa înserării”.

 

Căprarul îi indica, folosind o voce domoală că de acum decizia îi aparţine lui Iţic: „- Ei, măi frate Iţic, până aici te-am adus eu… De-aici încolo poţi să te duci şi singur […] Altminteri…”. Dezertarea lui Iţic este impusă, în ciuda revoltei acestuia: „Mă mir că nu ţi-i ruşine, Ionică! […] Adică ce ţi-am greşit eu ţie de umbli să mă dai dezertor? Nu ţi-ar fi milă să-mi laşi familia pe drumuri şi să mă faci şi pe mine să nu mă mai pot întoarce acasă niciodată?”. Ura nu vine însă din partea căprarului, un om simplu, ci din partea noului comandant al companiei, după cum mărturiseşte Ghioagă: „- Ordin! Auzi? Ordin de la don’ locotenent.. Uite-acu’ tu nici nu mai eşti în compania noastră. Raportul a plecat de azi dimineaţă: Iţic Ştrul, dezertor…”.

 

Glasul lui Iţic este fără importanţă, din moment ce altcineva i-a sortit să moară în felul cesta: „- Nu vreau. Nu vreau…”. Căprarul Ghioagă se află el însuşi într-o situaţie fără ieşire: „- Ba să vrei, mă frate Iţic, îi zise căprarul aproape în şoaptă. Trebuie să vrei, că altfel nu se poate […] Mie don’ locotenent mi-a ordonat […] Să te omor! făcu stins căprarul. Şi să te îngrop, să nu ţi se mai afle nici o urmă… Acu vezi bine, măi Iţic, vezi bine că nu te mai poţi întoarce înapoi… Vai de sufletele noastre!”.

 

Căprarul îl sfătuieşte cum să scape, adică să se predea la nemţi, pentru că aceştia sunt mai miloşi decât locotenentul român. Întoarcerea nu mai este posibilă, pentru că Ştrul fusese condamnat înainte ca orice act de revoltă sau dezertare să se fi concretizat. Durerea lui Iţic este enormă:

„Glasul îi era scăldat într-o durere atât de mare, că Ghioagă, spre a-şi ascunde mila, se răsti deodată la dânsul:

– Să nu mă amărăşti, omule, că pe urmă-i mai rău! […]

– Să nu te puie ceasul râu să te întorci înapoi, Iţic, că mă bagi şi pe mine-n năpastă, iar tu tot nu scapi… Noapte bună!…”.

 

Singura soluţie pe care o va găsi Iţic pentru a scăpa din două situaţii ireconciliabile este de a se spânzura. Destinul său exprimă, în modul cel mai grăitor, neputinţa omului în faţa destinului, a morţii, incapacitatea sa funciară de a se apăra într-un mod ferm, tocmai din cauza acestui sentiment de blândeţe extraordinară a fiinţei umane.

sursa:www.crispedia.ro