Amândoi

Admirat sau considerat doar ca o curiozitate in contextul operei lui Liviu Rebreanu, romanul sau ‘Amandoi’ ar fi dat un impuls formidabil literaturii politiste de la noi daca n-ar fi aparut in anul 1940, al doilea an al unei conflagratii cumplite, cand pe putini ii mai pasiona un astfel de gen, cei mai multi urmarind operatiunile militare.

In perioada premergatoare acestei naratiuni, critici si istorici literari, scriitori, filosofi ridicasera in slavi proza cu detectivi si criminali (Paul Zarifopol, Mircea Eliade) sau o denigrasera cu vehementa, socotind-o maculatura (Camil Petrescu, Al. Philippide). Neavand productii autohtone semnificative, discutiile se purtau in jurul traducerilor din scrierile lui Arthur Conan-Doyle, Edgar Wallace sau ale Agathei Christie. Prin concluziile lor deseori negative, ele au descurajat pe cei care ar fi putut constitui primul val de autori romani de suspans.

Exemplele pe care se bazau incrucisarile de floreta ale reputatilor comentatori nu se potriveau cu tipul de roman pe care il propusese Rebreanu. Dar aparitia thrillerului promovat in special de catre americani si inflorirea lui pe toate meridianele lumii plaseaza azi intr-o alta lumina realizarea marelui nostru prozator.

‘Amandoi’ este istoria descifrarii enigmei a doua asasinate. Doi batrani instariti si avari sunt ucisi in propria lor casa din Pitesti. Imediat se deschide o ancheta pe care o conduce judecatorul de instructie Aurel Dolga, un tanar intoxicat de lectura multor carti politiste. Dornic de afirmare cat mai rapida, el imita comportamentul unui Sherlock Holmes sau Hercule Poirot: interogheaza martori, cerceteaza biografia raposatilor soti Daniloiu, relatiile tensionate pe care le-au avut cu fratii, surorile, cumnatii lor, dar si cu alti cunoscuti, ordona perchezitii, retine suspecti. Pe baza informatiilor obtinute, fara insa a le aprofunda, ambitiosul investigator construieste un caz fantasmagoric, spre uluirea celorlati participanti la cercetari – un prim-procuror, un medic legist, un politist cu experienta. E adus cu picioarele pe pamant atunci cand criminalul – de fapt, o criminala, slujnica Solomia –, se autodenunta. Intregul esafodaj al judecatorului de instructie se naruie ca un castel din carti de joc.

Intr-un roman politist clasic, o astfel de rezolvare a misterului ar fi catalogata drept o eroare, o pacalire a cititorului. Intr-un thriller insa e perfect posibila, deoarece acest tip de roman nu e construit ca o problema de matematica pe care o dezleaga un detectiv inteligent. Sa ne aducem aminte de ‘Fagaduiala’ lui Friedrich Durrenmatt, carte aparuta multi ani mai tarziu, in care adevarul se afla tot datorita unei confesiuni pe care cineva o face pe patul de moarte.

Intr-un thriller, personajele nu sunt schematice, abia schitate. Trairile lor sunt urmarite indeaproape, legaturile dintre eroi sunt bine precizate, cadrul in care traiesc este descris cu lux de amanunte. El nu se conformeaza celebrelor 20 de reguli enuntate de catre S.S. Van Dine, scriitor si teoretician literar.
Daca facem abstractie de intriga politista, in ‘Amandoi’ avem o prezentare exhaustiva a moravurilor dintr-un oras de provincie, in care toti se cunosc, cu bune si rele, in care se barfeste continuu, au loc dispute crancene pe averi, parvenitii isi irosesc banii la jocuri de noroc, in unele zile protipendada participa la sindrofii, iar politica inseamna doar satisfacerea intereselor proprii.

‘Amandoi’ nu este o satira a unui gen literar pe care cititorii il savureaza, iar cei mai multi critici literari il desconsidera, nu e o parodie precum excelentul roman ‘Kimonoul instelat’ al lui Victor Eftimiu, publicat cu aproape doua decenii mai inainte. Asa cum nici ‘Fagaduiala’ lui Durrenmatt n-a reusit sa devina un ‘recviem pentru romanul politist’, nici creatia lui Rebreanu nu poate da satisfactie dusmanilor policierului. Ca intr-un thriller remarcabil, ea lasa loc de interpretari, pune intrebari, cea mai tulburatoare fiind aceasta: dar daca arogantul si superficialul Aurel Dolga nu s-a inselat, iar Solomia a luat asupra sa vina ingrozitoare numai dintr-un elan de personaj dostoievskian dornic de a ispasi pentru altul, din moment ce o boala i-a secerat barbatul pe care il iubea si nu mai descopera nici un sens vietii?